Producția mondială de pește și fructe de mare a înregistrat o creștere spectaculoasă în ultimele decenii, propulsată în mare parte de dezvoltarea și expansiunea acvaculturii. Această...
Această tendință globală, ce reflectă o cerere tot mai mare și o capacitate sporită de producție, contrastează puternic cu situația României, unde sectorul piscicol se confruntă cu un declin constant. Datele recente indică o scădere semnificativă atât în producția de pește din acvacultură, cât și în capturile din pescuitul sălbatic, transformând țara noastră într-un importator net și tot mai dependent de piețele externe pentru a satisface consumul intern. Această discrepanță este cu atât mai frapantă cu cât România dispune de un potențial considerabil în domeniu.
Cu o rețea hidrografică bogată, incluzând Dunărea, numeroase lacuri și iazuri, precum și o porțiune extinsă de litoral la Marea Neagră, țara ar putea, teoretic, să susțină o industrie piscicolă robustă. Cu toate acestea, realitatea este alta. Sectorul acvaculturii, deși a cunoscut o scurtă perioadă de avânt după 1990, nu a reușit să se adapteze la cerințele pieței moderne și la standardele europene.
Multe dintre fermele piscicole existente, în special cele moștenite din perioada comunistă, se confruntă cu infrastructură învechită, lipsa investițiilor în tehnologii moderne de creștere și procesare, precum și cu o birocrație adesea descurajantă. Pe de altă parte, pescuitul sălbatic, atât cel fluvial, cât și cel marin, a fost afectat de o serie de factori negativi. Poluarea apelor, braconajul intens și nerespectarea cotelor de pescuit au dus la o diminuare drastică a stocurilor de pește.
În Marea Neagră, de exemplu, populațiile unor specii comerciale importante, precum scrumbia de Dunăre sau calcanul, au scăzut semnificativ, impunând restricții severe și afectând mijloacele de trai ale comunităților de pescari. Schimbările climatice și impactul lor asupra ecosistemelor acvatice adaugă un strat suplimentar de complexitate, modificând habitatele și rutele de migrație ale peștilor. Consecința directă a acestui declin intern este creșterea masivă a importurilor.
Supermarketurile și piețele românești sunt astăzi dominate de pește și fructe de mare provenite din țări precum Norvegia (somon), Turcia (dorada, biban de mare), Grecia, Spania sau chiar din Asia. Această dependență de importuri nu doar că afectează balanța comercială a României, dar ridică și semne de întrebare legate de sustenabilitatea lanțurilor de aprovizionare, de amprenta de carbon a transportului și, nu în ultimul rând, de prospețimea și calitatea produselor. Consumatorii români sunt adesea nevoiți să plătească prețuri mai mari pentru produse care au parcurs mii de kilometri, în detrimentul ofertei locale, care ar putea fi mai proaspătă și mai accesibilă.
Pentru a inversa această tendință, este necesară o strategie complexă și coerentă, care să implice atât autoritățile, cât și investitorii privați. Modernizarea infrastructurii de acvacultură, prin atragerea de fonduri europene și naționale, este esențială. Aceasta ar include investiții în tehnologii de recirculare a apei (RAS), care permit o creștere intensivă și controlată, cu un impact minim asupra mediului, precum și în unități de procesare moderne.
De asemenea, este crucială dezvoltarea unor programe de cercetare și dezvoltare pentru a identifica specii autohtone cu potențial economic și pentru a optimiza metodele de creștere. În paralel, trebuie intensificate eforturile de combatere a braconajului și de protejare a ecosistemelor acvatice. O aplicare mai strictă a legilor, alături de campanii de conștientizare publică, ar putea contribui la refacerea stocurilor de pește sălbatic.
Sprijinirea micilor producători și a cooperativelor piscicole, prin facilitarea accesului la piețe și prin programe de formare profesională, ar putea revitaliza comunitățile locale dependente de pescuit. În concluzie, situația actuală a sectorului piscicol românesc reprezintă o provocare majoră, dar și o oportunitate. Prin investiții strategice, politici publice coerente și o viziune pe termen lung, România ar putea nu doar să-și reducă dependența de importuri, ci și să devină un jucător relevant pe piața europeană a peștelui și fructelor de mare, valorificându-și astfel resursele naturale și contribuind la o alimentație mai sănătoasă și sustenabilă pentru cetățenii săi.
